Despre nimicul de dincolo de duminică

Sunt unele weekenduri în care programul se stabilește fără voia mea, fie că e vorba de muncă sau evenimente ale prietenilor dragi. Totuși, majoritatea îmi aparțin, și deci, mă aflu mereu într-o mică „dilemă duminicală”. Mereu sunt variante: leneveală, sport, filme, ieșiri cu prieteni, excursii în afara localității. Mereu mă apasă această dilemă, fiindcă weekendul e scurt și aș vrea să fac de toate. Abia acum îmi dau seama că apăsarea pe care o simțeam până acum nu se compară cu ceea ce simt acum.

Abia acum realizez că am O Mare Dilemă Duminicală. Bine, cu programul nu e o problemă, dar cu votul? Cu votul cum rămâne?

Domnilor politicieni de toate felurile, ce îmi recomandați? De fapt, nu mă interesează. V-aș recomanda eu vouă ceva, în schimb. Vă rog, în numele meu și al altor tineri ca mine, vă rog plecați. Oriunde. Lăsați-ne!

Am rămas în țară, deși puteam să plec (cine nu poate?). Am decis că aici e tot ce mi-e drag și că, poate adevărata provocare e să reușești aici, la tine acasă.

Mă străduiesc deja de câțiva ani în acest sens și totuși nu pot să nu cad uneori într-o visare cu ochii deschiși, moment în care îmi închipui seninătatea și tihna de care, poate, aș fi avut parte în alt loc.

Important de spus e că nu sunt săracă, nu sunt șomeră, nu mor de foame, am o locuință frumoasă, am parte de concedii deosebite și de suficienți bani cât să nu mă plâng. Nu mă plâng, nu de prezent și nu de trecut. Ci de ceea ce anunță ele – un viitor dezastruos.

Îmi dau seama că e irelevant ce fac duminică în privința votului. Poate fi relevant doar în liniștirea propriei conștiințe. De asemenea, îmi dau seama că noi habar nu am avut cu adevărat până acum ce înseamnă „să alegi răul cel mai mic”. Acum, de-a dreptul, nu există un rău mic. Sunt mari și late.

Teoretic, nu mă afectează dezastrul acesta politic pe cât de tare ar putea în cazul în care aș fi șomeră, ar trebui să plătesc rate sau chirie, dacă aș avea copii sau dacă aș lucra la stat. Și totuși…

Și totuși îmi frământ mintea de zile întregi. Problema e că nu vreau mai apoi să înjur o conducere, oricare ar fi ea, dar în același timp să îmi fi permis să nu mă duc la vot. Mi-ar fi rușine. Dar, dincolo de acest lucru, îmi dau seama că, indiferent ce aș alege, se va declanșa o catastrofă.

Am putea continua cu Traian Băsescu, omul care a stârnit ura poporului prin sarcasm, ironie și nesimțire. Omul care a ținut cu îndârjire în fruntea țării un premier inadecvat. Omul care înjură fără discernământ și care face gafe diplomatice. Omul care a promovat un europarlamentar de o nulitate dureroasă. Mai bine mă uit la dr. House.

Am putea schimba, cel mai probabil alegându-l pe Crin Antonescu în funcția de Președinte la începutul toamnei. Premier ar putea fi Victor Ponta. Cei doi care fac gălăgie peste pragul maxim admis de orice om educat și normal la cap. Cei doi care se fac de râs prin diverse scandaluri nedemne de funcționari ai statului. Cei doi care nu au făcut NIMIC. Mai bine mă duc la circ.

E, până la urmă, un soi de ruletă rusească. Oare care dintre scenarii ar avea mai mari șanse să îmi dea curaj, să nu plec din țară, să cresc copii și să nu mă tem că ai mei vor ajunge o povară pentru mine, întrucât pensiile nu le ajung pentru mai nimic?

Recitesc textul și îmi dau seama că nu contează ce alegem. Conducerii noastre, oricare ar fi fost ea, după 1990, i-a păsat din ce în ce mai puțin de popor. I-a păsat doar de pradă, dar și de euforia puterii. E păcat. Ce mai, dacă ar fi furat mai cu măsură, în timp ce poporul o ducea bine și sistemele de stat funcționau perfect nu am fi avut noi acum nici o criză politică, un euro nu ne-ar fi costat în halul acesta și populația acestei țări, în majoritatea ei, nu ar fi trăit la limita subzistenței.

Mergeți la vot! Sau nu mergeți! Va fi la fel. Singura soluție (de avarie) este crearea unui microunivers personal, în care are loc doar ce-i bun, doar ce ne interesează strict la nivel individual, doar ce ne ajută să fim senini și liniștiți. Știu, e puțin autistă și cam egoistă, dar alta mai bună nu am. Voi aveți?

Despre activismul isteric

În ultima vreme, din ceea ce văd eu pe pagina mea de Facebook, mi se pare că se întețesc protestele împotriva proiectului Roșia Montană. Recunosc, începe să mă irite. Mi-e greu să aleg o poziție față de acest subiect, drept pentru care nici nu o voi face. Îmi pun, însă, problema de ce acești opozanți devin tot mai activi atât în spațiul virtual, cât și în spațiul real fără a evidenția clar ceea ce vor. (desigur, în afară de faptul că nu vor exploatare minieră).

În cercetarea pentru acest articol am intrat pe comunitatea Facebook Salvați Roșia Montană. Poate nu am căutat suficient, nu știu, dar nu am găsit acolo un manifest. Adică eu, simplu cetățean, vreau să văd ce doresc ei. Nu zice niciunde. În schimb, sunt anunțate evenimentele lor de protest care vor avea loc în Cluj și în București.

Se apucă acești activiști ba să ocupe clădiri istorice, procopsindu-se inutil cu ceva dosare pe la Poliție, ba, mai nou, să valseze în centrul celor două orașe mai sus menționate. Booon. Foarte frumos. Și ce-i cu asta? Se rezolva ceva? Se opresc mecanismele de sus unde se presează din toate părțile pentru demararea proiectului? Eu cred că nu.

Din vagile informații pe care le dețin, oponenții proiectului marșează pe ideea dezvoltării altor ramuri aducătoare de venit pentru comunitatea de acolo. Până aici, perfect de acord. Mai puțin cu faptul că agricultura nu e o soluție pentru că solul nu e tocmai prielnic. Nici turismul nu îl văd ca pe o salvare, zona nu e ce știi ce. Stau și mă întreb o singură chestie. Dacă tot vor răzvrătiții ăștia să schimbe ceva, de ce nu se duc acolo să îi învețe pe oameni cum să trăiască, cum să se descurce, cum să facă bani? De ce nu le găsesc clienți pentru meșteșugul pe care ei îl cunosc? Știu eu?- cusut, tâmplărie etc.

În loc să fie proactivi, să își demonstreze punctul de vedere, ei pierd vremea prin piața Unirii....VALSÂND? Păi ce-i asta? Multe din activitățile pe care oamenii ăștia le au par un pretext pentru o întâlnire cu amicii și o bere după.

Zicea și un prieten de-al meu că mai demult nu știa nimeni de Roșia Montană. Perfect adevărat. Nici activiștii care prin proteste și-au găsit o scuză să stea la concerte și să bea. (vezi FânFest). Nu se duceau ei acum zece ani nici să îi învețe pe oameni cum să facă agricultură performantă, nici să stimuleze turismul în zonă. Acum, morți de îngrijorare de soarta comunității, trâmbițează soluțiile astea peste tot și oricui vrea să îi asculte.

Așa că, părere mea este că ei  ar trebui să nu mai piardă vremea și, fie să meargă acasă și să-și găsească ceva util de făcut, fie să meargă acolo și să pună zona pe picioare. Ori una, ori alta. Dar activism din ăsta isteric, din buricul târgului să nu mai facă.

Toate bune!

P.S: Activștilor, nu mă linșați!

Despre rebeliune.

Ora 8 dimineața. Inutil să mai spun că discuțiile de principiu și diplomația nu prea au loc pe agenda mea la ora asta.

Ies, ca de obicei, cu câinele la plimbare. Însă astăzi am schimbat parcul. Am mers în cel de care și eu aparțin. Se trezește o doamnă fără ocupație și cu permanent să strige după mine că nu am voie să îmi plimb câinele în parc. Îi explic frumos că nu am altundeva unde. Ea îmi spune că aici se joacă copiii. O întreb care e legătura. Nevoile câinelui, aparent. Îi explic, cât pot de frumos, că eu strâng după câinele meu, așa că argumentul ei cade. Ea continuă spunând că voi primi o amendă. Îi explic că suma de 50 de Ron nu mă va afecta așa cum își imaginează. Reușesc să o enervez și ea mă amenință că îmi face poză și că face nu-știu –ce cu ea. Se ține de cuvânt. Eu stau frumos la poză și fac cu mâna. Pe lângă întrebările logice, de tipul „Ce va face cu poza”?, „Mă va scana cineva de la Poliția Comunitară și după blana câinelui îmi va identifica adresa și va veni să mă amendeze, așa cum speră vecina?”, apar și revoltele.

În țara asta totul e croit de așa natură, încât oricât de corect ai fi, ești în afara legii. Ceea ce nu înțeleg cei care stabilesc amenzi, precum și cei care țin morțiș ca ele să le fie aplicate  nelegiuților (vezi vecina) este că nimeni nu ar încălca regulile dacă ar avea condițiile să facă altfel. Sincer, chiar m-aș bucura să existe un loc special unde să îmi plimb câinele, unde el să socializeze cu alți câini, și nu cu copiii care îl smotocesc peste măsură. M-aș bucura, de altfel, și să merg cu 50 km/h în localitate, dacă aș știi că imediat ajung pe o autostradă și drumul nu mi-ar mai lua o eternitate. M-aș mai bucura și dacă ar fi suficiente locuri de parcare și nu ar trebui să parchez pe unde apuc, numai ca să iau o amendă. M-aș bucura de multe lucruri și, în general, aș fi un cetățean model, dar ceva mă împiedică.

Nu vreau să fiu rebelă și să mă iau la harță cu vecinii, dar până când țara asta, de la administrația centrală la cea locală nu îmi dă șansa să fiu corectă, ei bine, voi încălca regulile.

Nu înțeleg de ce e mult mai bine să ai un copil, decât un câine? De ce e prima chestie mai valoroasă? Eu de ce nu am loc în societatea din care fac parte, chit că sunt un plătitor de taxe?

Mi-e greu să îmi dau seama cum am putea să ajungem să fim civilizați în condițiile astea. Nu ne rămâne decât să fim niște rebeli, să plătim prețul și să sperăm la mai bine.

Eu una voi fi rebelă, nu pentru că asta aleg, ci pentru că asta pot face în condițiile date.

Despre o viață tihnită.

Ne aflăm față în față cu o migrare masivă a populației României spre meleaguri mai „prietenoase”. E ușor să îi acuzăm pe cei care pleacă ca sunt lași, că ar trebui să încerce mai mult. E ușor să le spunem ca adevărata provocare e să rămâi în țară. Mă doare să văd cum tot mai mulți prieteni pleacă sau vor să plece. Ce le spui?

Analizând motivele pentru care oamenii pleacă, am ajuns la concluzia că banii sunt doar un mic argument în favoarea emigrării. Dar să începem cu banii. E ușor să critici dintr-o poziție călduță, e ușor să spui că banii nu sunt totul. Dar adevărul cel crud e că oamenii nu pleacă de bine ce le este, ci din cauza faptului că puținii bani pe care îi câștigă, într-un fel sau altul, aici nu le ajung pentru un trai decent. De abia le ajung pentru supraviețuire. Oare cum e să trăiești de la o zi la alta știind că nu vei putea niciodată să acumulezi destul pentru a avea toate acele lucruri care, până la urmă, fac o viață?

Dicutam cu o prietenă de-a mea din Germania care îmi spunea că acolo e foarte greu să scapi de sub protecția statului. Acolo poți trăi, cât de cât, orice ai face. Dacă mai adaugi educație și forță de muncă ai formula perfectă pentru o viață bună. Ciudat, stăteam și mă gândeam că noi suntem o țară a asistaților sociali. Am putea crede că și aici e greu să evadezi de sub umbrela călduță a statului. Și totuși, e o sărăcie cruntă, iar situația socială e pe o pantă de unde alunecă văzând cu ochii. Sunt atât de multe hibe în țara asta, oamenii au ajuns în așa hal, încât ultimul lucru pentru care îi poți condamna e lipsa de voință. Sigur, există și acea pătură, relativ subțire, zic eu, de oameni învinși, care nici nu își prea dau interesul pentru a duce o viață mai bună.

Dar să nu uităm că doar banii nu aduc fericirea. De ce pleacă lumea fără a se mai uita înapoi și fără a se mai întoarce?

Cred că ingredientul secret al străinătății e posibilitatea de a avea o viați liniștită, condimentată nu doar de veniturile financiare, ci de o funcționalitate a statului impecabilă. Am auzit, de-a lungul timpului, nenumărate istorioare în care oamenii relatau cât de ușor este să valsezi prin birocrația altor țări. Acolo toate rotițele merg în tandem, cozile sunt o chestie de mult uitată, iar la fiecare ghișeu e o tanti drăguță care îți zâmbește și vrea să te ajute. Normal că, într-o țară, oricare ar fi ea, unde viața ta și timpul tău liber nu se împart între facturi, înmatriculări și grija zilei de mâine, într-o țară în care totul este creat pentru a-ți fi ție bine te simți bine și vrei să îi fii cetățean.

Mă gândeam într-o zi că, la fel ca într-o relație, pentru a conduce o țară trebuie să o iubești. Și ce înseamnă iubirea fața de țară, dacă nu iubirea față de cetățenii ei? Am senzația că pe noi nimeni nu ne iubește. Indiferent de culoarea politică, conducătorii noștri au stat și au privit candid cum pleacă nu doar noile generații, dar și oameni care la o vârstă înaintată și după ani întregi de muncă nu au mai răzbit.

Și atunci întrebarea rămâne. Ce le spunem celor care vor să plece? Cum îi convingem să stea? Rămânem, cred, doar cu speranța că cei puțini care vor rămâne în țară vor croi un viitor mai luminos, atât pentru cei ce acum cresc, cât și pentru cei care au plecat deja.

Despre evoluție. Sau nu?

Mai demult, cetățenii acestei țări erau mult mai necivilizați dintr-un anumit punct de vedere. Aruncau gunoaie pe stradă fără discriminare și fără părere de rău. Am avut senzația, și poate că nu e în totalitate falsă, că lucrurile s-au mai schimbat. Oamenii au mai umblat prin țări străine sau ce știu eu ce au mai făcut, cert e că nu se mai aruncă gunoaie pe stradă ca acum 10 ani, să zicem. Îmi aduc aminte și acum că în Cluj multă vreme au existat niște coșuri de gunoi minuscule pe stradă, care făceau mai multă mizerie. Erau așa de mici încât, în ciuda bunelor intenții ale oamenilor, ele se umpleau până la refuz într-un timp foarte scurt și dădeau pe dinafară, făcând în jurul lor un maldăr de gunoi. Ei bine, lucrurile s-au schimbat în ultimii ani. Clujul e un oraș mult mai curat, coșurile de gunoi sunt mai mari și, sincer, demult nu am mai văzut pe cineva să arunce gunoi pe stradă. Pornind de la aceste indicii, am avut senzația că, într-adevăr, lucrurile au evoluat spectaculos și că nu mai găsești urmă de mizerie pe jos.

Aud, totuși, la radio despre campania Let’s do it, Romania!, în timpul căreia s-au strâns nu știu câți saci (ceva enorm) de gunoi. Mă întristează știrea, dar nu are impactul pe care îl are o experiență mai „close to home”.

În fiecare dimineață ies cu câinele la plimbare în parcul din apropiere. Cum el e câine și mai e și mic pe deasupra miroase tot și bagă în gură tot ce prinde. Așa am remarcat că într-un parc relativ mic, e plin de ambalaje de plastic și de tot felul de hârtiuțe. În acest context, îmi revizuiesc părerea conform căreia lucrurile s-ar fi schimbat dramatic. Dar ceea ce mi se pare cu adevărat trist e că aceste gunoaie sunt aruncate de copii, de noua generație. Asta nu poate însemna decât faptul că transmitem mai departe un comportament barbar, necivilizat unor mici oameni de la care ne așteptăm să contureze viitorul mai luminos al acestei țări.

În acest context, paradoxal mi se pare faptul că eu, plimbându-mi câinele, comit o infracțiune (sau poate contravenție, nu știu). E un semn mare care spune că accesul cu câini în parc este interzis și că se plătește o amendă de 50 de ron dacă te prinde cineva. Nu mai comentez faptul că acea pancartă e instalată în toate parcurile, limitându-mi, teroretic, accesul în orice spațiu verde pentru o plimbare cu cățelul. Paradoxal e, totuși, că eu, deși strâng mizeria câinelui cu punguța de plastic, stau sub amenințarea unei amenzi, însă copii sau părinții care poluează parcul nu pățesc nimic. Ok, ei sunt protejați de câini și de mizeria lor, dar pe mine cine mă protejează?

Gustul amar al stagnării se face simțit, din nou, în țara în care locuim, iar șansele ca generația viitoare să aducă o schimbare sunt tot mai mici, în contextul perpetuării unor comportamente inadecvate.

Ce ne facem?

Despre țara drumurilor nesfârșite

Un drum spre București. Nimic mai mult. Banal, am putea spune. Totuși, nu contenesc să mă mir despre timpul necesar pentru a parcurge distanța dintre două orașe importante ale României. Să vă spun pe scurt. Drumul în sine e bun, rar mai găsești câte o groapă. Dacă ai norocul să nu fie aglomerat, mergi chiar destul de bine. După stațiunile de pe Valea Prahovei începe un soi de drum rapid unde salvezi ceva timp. Dar până acolo….Ei bine, până acolo e tare greu. Mergi din sat în comună în orășel și nu te lasă inima să mergi prea tare că e, totuși, periculos. Ajungi mai apoi pe vestita Valea Prahovei. De acolo simți, după ce ai acumulat o doză serioasă de oboseală, că drumul nu se va mai sfârși. Mergi bară la bară cu uluitoarea viteză de 20 km/h. Ajungi într-un final la București obosit și cu vocabularul îmbogățit. La drumul de întoarcere mi-au trebuit aproximativ 45 de minute să traversez Buşteniul. Şi culmea ironiei, în timpul în care mă mişcam îngrozitor de încet, sperând să ajung în respectiva zi la Cluj, aud la radio o știre: cele mai rapide trenuri le au chinezii, dar acum vor să facă unul mai rapid, care să circule cu aproximativ 500 km/h și să parcurgă o distanță de 300 de kilometric în 40 de minute. Îmi venea să urlu de ciudă.

În acest context am reflectat asupra evoluției acestei țări în ceea ce privește infrastructura rutieră. După mai bine de 20 de ani de la Revoluție, noi încă nu avem autostrăzi sau măcar drumuri rapide care să lege cel puțin orașele importante. Drumurile cu mașina sunt un chin nesfărșit presărat cu pauze la drumurile în lucru, cu viteze reduse pentru a ocoli gropile și cu teribiliști care te depășeșsc pe unde apucă. Sigur, o soluție la toate acestea ar fi trenul, dar cred ca știm cu toții cam care sunt condițiile. Deci, nici așa cetățeanul plătitor de taxe nu câștigă lupta drumurilor nesfârșite.

Aici deja apare un paradox. De fiecare dată când se inaugurează o porțiune penibil de mică, zic eu, de autostradă, se face un tam tam extraordinar, vin oficialitățile, taie panglici și beau șampanie. Oare nu ar trebui să nu ne mai bucurăm de micile victorii, să băgăm capul în pământ că suntem așa de înapoiați la acest capitol și să încercăm să facem mai mult?

Tot la radio aud (evident, am avut mult timp la dispoziție) o amplă campanie de promovare a turismului românesc. Nu intru acum în detalii despre acest subiect (poate într-o postare viitoare), dar totuși, nu pot să nu mă întreb cum ne permitem să promovăm turismul când un străin, dacă vine cu mașina în vizită în România, își petrece jumătate din concediu pe drumuri.

Fetelor grase li se spune de către mame să nu se mai compare cu alte fete, că ele sunt frumoase așa cum sunt. Cred că așa e și România. Nu e bine să ne comparăm cu nemții sau cu ungurii, că noi suntem unici și, drept urmare, frumoși așa cum suntem. Probabil că ar fi mai bine să ne obișnuim cu statutul acesta ingrat, în care nici noi nu mai știm ce suntem- țară subdezvoltată, în curs dezvoltare sau civilizată?

România e fata grasă, care nici nu vrea să se compare cu alte țări și, prin urmare, să slăbească (a se citi să se dezvolte ca la carte), dar nici nu își acceptă statutul de fată grasă și aspiră, totuși, să fie pusă alături de altă țări mult mai evoluate.

România e nehotărâtă, ea și-a uitat scopurile și idealurile pe drumurile nesfârșite.

Despre circul mediatic-masca mediocrității

În această vară au fost două momente în care nu mai puteai deschide televizorul fără să afli cum televiziunile, împreună cu invitații lor plâng de mila unei generații care a ratat Bacul în stil mare.

Pentru prima dată în foarte mulți ani, Bacul a fost un examen mai corect, atent supravegheat de profesori și de camerele video din dotare. Evident, rezultatul a fost unul dezastruos. Și cum circul fără vinovați e plictisitor, s-a găsit și principalul țap ispășitor: ministrul educației, Daniel Funeriu. Chiar nu sunt un fan al acestui personaj, reforma pe care el o conduce e o formă fără fond, iar schimbările pe care le introduce cu viteza fulgerului nu fac decât să bulverseze un sistem și așa labil. Dar totuși, pentru prima data nu s-a putut copia, sufla, mișca în majoritatea centrelor de examinare. Au existat doar câteva locuri unde supravegherea nu a fost atât de draconică. Un exemplu este județul Suceava unde, ce să vezi și să nu crezi, rata promovabilității e mai mare decât în alte județe. Dar aceste evidențe nu ridică nici un fel de suspiciuni asupra felului în care se dă și se ia acest examen. Televiziunile continuă să-l blameze pe cel care, în naivitatea lui, a scos la iveală dezastrul care are loc în țara asta.  Singura vină pe care o pot atribui acestui ministru e lipsa de comunicare cu presa. Tăcerea e întotdeauna mult mai incriminatoare decât răspunsul în fața acuzațiilor ce ți se aduc. Ministrul nu a făcut decât să alimenteze prin lipsa sa de reacție suspiciunile și acuzațiile presei. Oricum, eu zic că omul și-a făcut bine treaba.

Guvernul Boc și toți ai săi, după un an jumate de tăieri, reduceri și concedieri a impulsionat, de data aceasta, profesorii într-un sens pozitiv. Le-a tăiat lefurile, i-a umilit și rezultatul nu a întârziat să apară. Profesorilor nu le-a mai păsat de performanța copiilor, nu au fost motivați să iasă bine în statistici, drept urmare, majoritatea, fie că și-au făcut treaba la clasă sau nu, și-au dus cu brio sarcina de a supraveghea și de a corecta fără milă. Dar cum circul e mare și căutăm asiduu vinovați, ei bine, nici ei nu trec neobservați și nepedepsiți de gura presei. E greu de determinat care sunt profesorii buni, câți își fac treaba, câți pregătesc cu adevărat elevii pentru examenul maturității și pentru ceea ce va urma după. Eu am fost un om norocos și am dat doar peste dascăli unul și unul, dar poate nu toți elevii au acest avantaj. Cu siguranța așa e, dar să nu uităm că dascălii pot fi buni, dedicați, interesați, însă dacă aceste atribute nu caracterizează și elevul, munca profesorilor e, în mare parte, în zadar.

Trecând și de cealaltă parte, a elevilor, iau în vizor cazul olimpicei din Iași. Cazul e simplu. Se ia una bucată olimpică la italiană, se dă bacul matematică unde se ia una bucată notă mică. Mare scandal, mare, cum se poate ca fruncea țării, olimpicii noștri multimedaliați să pice bacul la matematică. Păi și până și un copil de școală primară îți rezolvă acest mister grandios. Una e italiana, alta e matematica. Poți să fii bun la una și slab la alta. Mai pe scurt, sula nu are nimic cu Prefectura (scuzați expresia).

Observăm, după trei paragrafe de mici comentarii că în tot circul ăsta marca Antena 3 și Realitatea niciunde nu sunt găsiți vinovații elevii. Aceștia sunt doar niște victime ale unui sistem chinuitor și nedrept. A stat oare cineva să își pună problema că tot scandalul ăsta, toată plângerea de milă a acestor televiziuni provine doar din ura portocalie? Nu comentez faptul că sunt sau nu îndreptățiți să o facă, însă de data aceasta, sub un văl de politic și de luptă pentru putere pierdem din vedere adevărata problemă, și anume că școlile scot, în fiecare an, generații întregi de mediocri și submediocri, de oameni care nici să deschidă ușa nu sunt buni. Pierdem, de asemenea, din vedere faptul că un Bac corect separă grâul de neghină, că așa trebuie să fie, că acest examen nu e pentru toată lumea.

Un alt subiect fierbinte vara aceasta, care nu a făcut decât să umfle circul și să umple orele de maximă audiență a fost cel al contestațiilor. Mă declar chiar mirată, eu așteptându-mă ca, în urma presiunii grozave care a existat din parte televiziunilor și a adversarilor politici, lucrurile să se îmbunătățească nepermis de mult. Asta ar fi însemnat ca toți, de la profesor la ministru să își fi pus cenușă în cap și să fi recunoscut că, practic, sunt tâmpiți. Dar iată că în sfărșit se manifestă și la noi o rezistența acerbă, un curaj de apăra munca și corectitudinea. EI bine, în urma contestațiilor, ce să vezi...au picat și mai mulți. Și gândindu-mă la acest lucru, un proverb vechi îmi trece prin cap: „Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul.” Perfect corect. Încurajați de toată suflarea-părinții, media, foști miniștri etc. – elevii s-au răsculat și au plecat cu mic cu mare spre contestații fără a-și pune, însă, problema că au fost evaluați corect și, mai ales dacă și-au luat bacul, ar fi bine să stea cuminți în banca lor. Dar cum obrazul generațiilor recente e destul de gros, au mers să își mărească notele. În paranteză fie spus, am auzit scurta declarație a unei eleve, caree spunea că îi lipsesc câteva sutimi și că speră să îi obțină și pe ACEIA. Ei bine, dacă nu știi nici genul corect al substantivelor, mai bine te duci acasa, mulțumești Cerului că ai luat notă de trecere și pui mâna pe o carte.

Vreau totuși acum, la final, să aduc un argument în favoarea a tot ceea ce am afirmat până acum.De asemenea, vreau să spun această mică povestioară și celor care afirmă sus și tare că subiectele au fost ceva inimaginabil de greu. Mi-am dat și eu Bacul cândva, nu chiar de mult, pe vremea ministrului Hărdău. Un om bun, dar prea moale pentru așa o funcție. Ei bine, subiectele au fost extrem de asemănătoare cu ceea ce s-a dat anul ăsta. Ni se cerea, la limba română, să caracterizăm un personaj intelectual dintr-un roman de Camil Petrescu, Liviu Rebreanu sau Marin Preda. Majoritatea colegilor mei de generație, cu creierele inerte și puse pe pilot automat au scris pagini în șir despre reușitele intelectuale și culturale ale lui Ion al Glanetașului sau ale lui Ilie Moromete. O clipă nu si-au pus problema că cerința pretindea altceva. Ba mai mult, aud ieșind de la proba de Bac o colegă urlând: ”Cum să nu  fie bine, tu, că Moromete era filosof?” Trosc, pleosc, am trecut ca rața prin apă prin liceu. Ce vreau să spun, e că și în acel an, subiectele au ascuns „capcane”, pe care, evident, le puteai evita dacă aveai un minim de discernământ care, de obicei se dezvoltă până  pe la 18-19 ani. Acestea întâmplându-se, toată lumea se aștepta la un dezastru național. Dar cum noi știm că așa ceva nu e bine, în centrele de corectare s-a trimis o circulară să se puncteze, totuși, câte ceva, indiferent dacă elevii au nimerit sau nu răspunsul la cerință. La rezultate, m-am simțit nedreptățită din moment ce eu răspunsesem cu succes cerinței, luasem o notă mare, dar la doar un punct distanță de mine se aflau cei care nu știau că „țăranul filosof” e doar o metaforă a unui critic prin care îl caracteriza pe Moromete, și nu meseria de bază a acestuia din urmă.

Anul acesta s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple de mult timp, a ieșit la lumină mediocritatea în care cu lejeritate ne scăldăm, au apărut chipurile viitorilor intelectuali și filosofi ai țării. Problema e că nu ne vine să credem, nu vrem să recunoaștem că ne aflăm în declin, că între capacitățile acestor copii și aspirațiile lor e un clivaj imens.

Așa că, dacă Realitatea tot te privește, hai mai bine se privim cu mult curaj realitatea în față, să luăm taurul de coarne, să ne îndeplinim toți-profesori, elevi, părinți și media-sarcinile care vin o dată cu funcția și să schimbăm România. Să aspirăm, din nou, la generații lăudabile, la oameni culți, citiți și bine pregătiți.

Ar fi bine să evaluăm problema mai la rece, să vedem care sunt adevărații vinovați, să nu mai căutăm scuze mascate de politica omniprezentă.

Doamnelor și domnilor, vă invit la curaj și coloană vertebrală. Pe toți.