Despre țara drumurilor nesfârșite

Un drum spre București. Nimic mai mult. Banal, am putea spune. Totuși, nu contenesc să mă mir despre timpul necesar pentru a parcurge distanța dintre două orașe importante ale României. Să vă spun pe scurt. Drumul în sine e bun, rar mai găsești câte o groapă. Dacă ai norocul să nu fie aglomerat, mergi chiar destul de bine. După stațiunile de pe Valea Prahovei începe un soi de drum rapid unde salvezi ceva timp. Dar până acolo….Ei bine, până acolo e tare greu. Mergi din sat în comună în orășel și nu te lasă inima să mergi prea tare că e, totuși, periculos. Ajungi mai apoi pe vestita Valea Prahovei. De acolo simți, după ce ai acumulat o doză serioasă de oboseală, că drumul nu se va mai sfârși. Mergi bară la bară cu uluitoarea viteză de 20 km/h. Ajungi într-un final la București obosit și cu vocabularul îmbogățit. La drumul de întoarcere mi-au trebuit aproximativ 45 de minute să traversez Buşteniul. Şi culmea ironiei, în timpul în care mă mişcam îngrozitor de încet, sperând să ajung în respectiva zi la Cluj, aud la radio o știre: cele mai rapide trenuri le au chinezii, dar acum vor să facă unul mai rapid, care să circule cu aproximativ 500 km/h și să parcurgă o distanță de 300 de kilometric în 40 de minute. Îmi venea să urlu de ciudă.

În acest context am reflectat asupra evoluției acestei țări în ceea ce privește infrastructura rutieră. După mai bine de 20 de ani de la Revoluție, noi încă nu avem autostrăzi sau măcar drumuri rapide care să lege cel puțin orașele importante. Drumurile cu mașina sunt un chin nesfărșit presărat cu pauze la drumurile în lucru, cu viteze reduse pentru a ocoli gropile și cu teribiliști care te depășeșsc pe unde apucă. Sigur, o soluție la toate acestea ar fi trenul, dar cred ca știm cu toții cam care sunt condițiile. Deci, nici așa cetățeanul plătitor de taxe nu câștigă lupta drumurilor nesfârșite.

Aici deja apare un paradox. De fiecare dată când se inaugurează o porțiune penibil de mică, zic eu, de autostradă, se face un tam tam extraordinar, vin oficialitățile, taie panglici și beau șampanie. Oare nu ar trebui să nu ne mai bucurăm de micile victorii, să băgăm capul în pământ că suntem așa de înapoiați la acest capitol și să încercăm să facem mai mult?

Tot la radio aud (evident, am avut mult timp la dispoziție) o amplă campanie de promovare a turismului românesc. Nu intru acum în detalii despre acest subiect (poate într-o postare viitoare), dar totuși, nu pot să nu mă întreb cum ne permitem să promovăm turismul când un străin, dacă vine cu mașina în vizită în România, își petrece jumătate din concediu pe drumuri.

Fetelor grase li se spune de către mame să nu se mai compare cu alte fete, că ele sunt frumoase așa cum sunt. Cred că așa e și România. Nu e bine să ne comparăm cu nemții sau cu ungurii, că noi suntem unici și, drept urmare, frumoși așa cum suntem. Probabil că ar fi mai bine să ne obișnuim cu statutul acesta ingrat, în care nici noi nu mai știm ce suntem- țară subdezvoltată, în curs dezvoltare sau civilizată?

România e fata grasă, care nici nu vrea să se compare cu alte țări și, prin urmare, să slăbească (a se citi să se dezvolte ca la carte), dar nici nu își acceptă statutul de fată grasă și aspiră, totuși, să fie pusă alături de altă țări mult mai evoluate.

România e nehotărâtă, ea și-a uitat scopurile și idealurile pe drumurile nesfârșite.