Sunt unele weekenduri în care programul se stabilește fără voia mea, fie că
e vorba de muncă sau evenimente ale prietenilor dragi. Totuși, majoritatea îmi
aparțin, și deci, mă aflu mereu într-o mică „dilemă duminicală”. Mereu sunt
variante: leneveală, sport, filme, ieșiri cu prieteni, excursii în afara
localității. Mereu mă apasă această dilemă, fiindcă weekendul e scurt și aș
vrea să fac de toate. Abia acum îmi dau seama că apăsarea pe care o simțeam
până acum nu se compară cu ceea ce simt acum.
Abia acum realizez că am O Mare Dilemă Duminicală. Bine, cu programul nu e
o problemă, dar cu votul? Cu votul cum rămâne?
Domnilor politicieni de toate felurile, ce îmi recomandați? De fapt, nu mă
interesează. V-aș recomanda eu vouă ceva, în schimb. Vă rog, în numele meu și
al altor tineri ca mine, vă rog plecați. Oriunde. Lăsați-ne!
Am rămas în țară, deși puteam să plec (cine nu poate?). Am decis că aici e
tot ce mi-e drag și că, poate adevărata provocare e să reușești aici, la tine
acasă.
Mă străduiesc deja de câțiva ani în acest sens și totuși nu pot să nu cad
uneori într-o visare cu ochii deschiși, moment în care îmi închipui seninătatea
și tihna de care, poate, aș fi avut parte în alt loc.
Important de spus e că nu sunt săracă, nu sunt șomeră, nu mor de foame, am
o locuință frumoasă, am parte de concedii deosebite și de suficienți bani cât
să nu mă plâng. Nu mă plâng, nu de prezent și nu de trecut. Ci de ceea ce
anunță ele – un viitor dezastruos.
Îmi dau seama că e irelevant ce fac duminică în privința votului. Poate fi
relevant doar în liniștirea propriei conștiințe. De asemenea, îmi dau seama că
noi habar nu am avut cu adevărat până acum ce înseamnă „să alegi răul cel mai
mic”. Acum, de-a dreptul, nu există un rău mic. Sunt mari și late.
Teoretic, nu mă afectează dezastrul acesta politic pe cât de tare ar putea
în cazul în care aș fi șomeră, ar trebui să plătesc rate sau chirie, dacă aș
avea copii sau dacă aș lucra la stat. Și totuși…
Și totuși îmi frământ mintea de zile întregi. Problema e că nu vreau mai
apoi să înjur o conducere, oricare ar fi ea, dar în același timp să îmi fi
permis să nu mă duc la vot. Mi-ar fi rușine. Dar, dincolo de acest lucru, îmi
dau seama că, indiferent ce aș alege, se va declanșa o catastrofă.
Am putea continua cu Traian Băsescu, omul care a stârnit ura poporului prin
sarcasm, ironie și nesimțire. Omul care a ținut cu îndârjire în fruntea țării un
premier inadecvat. Omul care înjură fără discernământ și care face gafe
diplomatice. Omul care a promovat un europarlamentar de o nulitate dureroasă.
Mai bine mă uit la dr. House.
Am putea schimba, cel mai probabil alegându-l pe Crin Antonescu în funcția
de Președinte la începutul toamnei. Premier ar putea fi Victor Ponta. Cei doi
care fac gălăgie peste pragul maxim admis de orice om educat și normal la cap.
Cei doi care se fac de râs prin diverse scandaluri nedemne de funcționari ai
statului. Cei doi care nu au făcut NIMIC. Mai bine mă duc la circ.
E, până la urmă, un soi de ruletă rusească. Oare care dintre scenarii ar
avea mai mari șanse să îmi dea curaj, să nu plec din țară, să cresc copii și să
nu mă tem că ai mei vor ajunge o povară pentru mine, întrucât pensiile nu le
ajung pentru mai nimic?
Recitesc textul și îmi dau seama că nu contează ce alegem. Conducerii
noastre, oricare ar fi fost ea, după 1990, i-a păsat din ce în ce mai puțin de
popor. I-a păsat doar de pradă, dar și de euforia puterii. E păcat. Ce mai,
dacă ar fi furat mai cu măsură, în timp ce poporul o ducea bine și sistemele de
stat funcționau perfect nu am fi avut noi acum nici o criză politică, un euro
nu ne-ar fi costat în halul acesta și populația acestei țări, în majoritatea ei,
nu ar fi trăit la limita subzistenței.
Mergeți la vot! Sau nu mergeți! Va fi la fel. Singura soluție (de avarie) este
crearea unui microunivers personal, în care are loc doar ce-i bun, doar ce ne
interesează strict la nivel individual, doar ce ne ajută să fim senini și
liniștiți. Știu, e puțin autistă și cam egoistă, dar alta mai bună nu am. Voi
aveți?
