Despre evoluție. Sau nu?

Mai demult, cetățenii acestei țări erau mult mai necivilizați dintr-un anumit punct de vedere. Aruncau gunoaie pe stradă fără discriminare și fără părere de rău. Am avut senzația, și poate că nu e în totalitate falsă, că lucrurile s-au mai schimbat. Oamenii au mai umblat prin țări străine sau ce știu eu ce au mai făcut, cert e că nu se mai aruncă gunoaie pe stradă ca acum 10 ani, să zicem. Îmi aduc aminte și acum că în Cluj multă vreme au existat niște coșuri de gunoi minuscule pe stradă, care făceau mai multă mizerie. Erau așa de mici încât, în ciuda bunelor intenții ale oamenilor, ele se umpleau până la refuz într-un timp foarte scurt și dădeau pe dinafară, făcând în jurul lor un maldăr de gunoi. Ei bine, lucrurile s-au schimbat în ultimii ani. Clujul e un oraș mult mai curat, coșurile de gunoi sunt mai mari și, sincer, demult nu am mai văzut pe cineva să arunce gunoi pe stradă. Pornind de la aceste indicii, am avut senzația că, într-adevăr, lucrurile au evoluat spectaculos și că nu mai găsești urmă de mizerie pe jos.

Aud, totuși, la radio despre campania Let’s do it, Romania!, în timpul căreia s-au strâns nu știu câți saci (ceva enorm) de gunoi. Mă întristează știrea, dar nu are impactul pe care îl are o experiență mai „close to home”.

În fiecare dimineață ies cu câinele la plimbare în parcul din apropiere. Cum el e câine și mai e și mic pe deasupra miroase tot și bagă în gură tot ce prinde. Așa am remarcat că într-un parc relativ mic, e plin de ambalaje de plastic și de tot felul de hârtiuțe. În acest context, îmi revizuiesc părerea conform căreia lucrurile s-ar fi schimbat dramatic. Dar ceea ce mi se pare cu adevărat trist e că aceste gunoaie sunt aruncate de copii, de noua generație. Asta nu poate însemna decât faptul că transmitem mai departe un comportament barbar, necivilizat unor mici oameni de la care ne așteptăm să contureze viitorul mai luminos al acestei țări.

În acest context, paradoxal mi se pare faptul că eu, plimbându-mi câinele, comit o infracțiune (sau poate contravenție, nu știu). E un semn mare care spune că accesul cu câini în parc este interzis și că se plătește o amendă de 50 de ron dacă te prinde cineva. Nu mai comentez faptul că acea pancartă e instalată în toate parcurile, limitându-mi, teroretic, accesul în orice spațiu verde pentru o plimbare cu cățelul. Paradoxal e, totuși, că eu, deși strâng mizeria câinelui cu punguța de plastic, stau sub amenințarea unei amenzi, însă copii sau părinții care poluează parcul nu pățesc nimic. Ok, ei sunt protejați de câini și de mizeria lor, dar pe mine cine mă protejează?

Gustul amar al stagnării se face simțit, din nou, în țara în care locuim, iar șansele ca generația viitoare să aducă o schimbare sunt tot mai mici, în contextul perpetuării unor comportamente inadecvate.

Ce ne facem?

Despre țara drumurilor nesfârșite

Un drum spre București. Nimic mai mult. Banal, am putea spune. Totuși, nu contenesc să mă mir despre timpul necesar pentru a parcurge distanța dintre două orașe importante ale României. Să vă spun pe scurt. Drumul în sine e bun, rar mai găsești câte o groapă. Dacă ai norocul să nu fie aglomerat, mergi chiar destul de bine. După stațiunile de pe Valea Prahovei începe un soi de drum rapid unde salvezi ceva timp. Dar până acolo….Ei bine, până acolo e tare greu. Mergi din sat în comună în orășel și nu te lasă inima să mergi prea tare că e, totuși, periculos. Ajungi mai apoi pe vestita Valea Prahovei. De acolo simți, după ce ai acumulat o doză serioasă de oboseală, că drumul nu se va mai sfârși. Mergi bară la bară cu uluitoarea viteză de 20 km/h. Ajungi într-un final la București obosit și cu vocabularul îmbogățit. La drumul de întoarcere mi-au trebuit aproximativ 45 de minute să traversez Buşteniul. Şi culmea ironiei, în timpul în care mă mişcam îngrozitor de încet, sperând să ajung în respectiva zi la Cluj, aud la radio o știre: cele mai rapide trenuri le au chinezii, dar acum vor să facă unul mai rapid, care să circule cu aproximativ 500 km/h și să parcurgă o distanță de 300 de kilometric în 40 de minute. Îmi venea să urlu de ciudă.

În acest context am reflectat asupra evoluției acestei țări în ceea ce privește infrastructura rutieră. După mai bine de 20 de ani de la Revoluție, noi încă nu avem autostrăzi sau măcar drumuri rapide care să lege cel puțin orașele importante. Drumurile cu mașina sunt un chin nesfărșit presărat cu pauze la drumurile în lucru, cu viteze reduse pentru a ocoli gropile și cu teribiliști care te depășeșsc pe unde apucă. Sigur, o soluție la toate acestea ar fi trenul, dar cred ca știm cu toții cam care sunt condițiile. Deci, nici așa cetățeanul plătitor de taxe nu câștigă lupta drumurilor nesfârșite.

Aici deja apare un paradox. De fiecare dată când se inaugurează o porțiune penibil de mică, zic eu, de autostradă, se face un tam tam extraordinar, vin oficialitățile, taie panglici și beau șampanie. Oare nu ar trebui să nu ne mai bucurăm de micile victorii, să băgăm capul în pământ că suntem așa de înapoiați la acest capitol și să încercăm să facem mai mult?

Tot la radio aud (evident, am avut mult timp la dispoziție) o amplă campanie de promovare a turismului românesc. Nu intru acum în detalii despre acest subiect (poate într-o postare viitoare), dar totuși, nu pot să nu mă întreb cum ne permitem să promovăm turismul când un străin, dacă vine cu mașina în vizită în România, își petrece jumătate din concediu pe drumuri.

Fetelor grase li se spune de către mame să nu se mai compare cu alte fete, că ele sunt frumoase așa cum sunt. Cred că așa e și România. Nu e bine să ne comparăm cu nemții sau cu ungurii, că noi suntem unici și, drept urmare, frumoși așa cum suntem. Probabil că ar fi mai bine să ne obișnuim cu statutul acesta ingrat, în care nici noi nu mai știm ce suntem- țară subdezvoltată, în curs dezvoltare sau civilizată?

România e fata grasă, care nici nu vrea să se compare cu alte țări și, prin urmare, să slăbească (a se citi să se dezvolte ca la carte), dar nici nu își acceptă statutul de fată grasă și aspiră, totuși, să fie pusă alături de altă țări mult mai evoluate.

România e nehotărâtă, ea și-a uitat scopurile și idealurile pe drumurile nesfârșite.

Despre circul mediatic-masca mediocrității

În această vară au fost două momente în care nu mai puteai deschide televizorul fără să afli cum televiziunile, împreună cu invitații lor plâng de mila unei generații care a ratat Bacul în stil mare.

Pentru prima dată în foarte mulți ani, Bacul a fost un examen mai corect, atent supravegheat de profesori și de camerele video din dotare. Evident, rezultatul a fost unul dezastruos. Și cum circul fără vinovați e plictisitor, s-a găsit și principalul țap ispășitor: ministrul educației, Daniel Funeriu. Chiar nu sunt un fan al acestui personaj, reforma pe care el o conduce e o formă fără fond, iar schimbările pe care le introduce cu viteza fulgerului nu fac decât să bulverseze un sistem și așa labil. Dar totuși, pentru prima data nu s-a putut copia, sufla, mișca în majoritatea centrelor de examinare. Au existat doar câteva locuri unde supravegherea nu a fost atât de draconică. Un exemplu este județul Suceava unde, ce să vezi și să nu crezi, rata promovabilității e mai mare decât în alte județe. Dar aceste evidențe nu ridică nici un fel de suspiciuni asupra felului în care se dă și se ia acest examen. Televiziunile continuă să-l blameze pe cel care, în naivitatea lui, a scos la iveală dezastrul care are loc în țara asta.  Singura vină pe care o pot atribui acestui ministru e lipsa de comunicare cu presa. Tăcerea e întotdeauna mult mai incriminatoare decât răspunsul în fața acuzațiilor ce ți se aduc. Ministrul nu a făcut decât să alimenteze prin lipsa sa de reacție suspiciunile și acuzațiile presei. Oricum, eu zic că omul și-a făcut bine treaba.

Guvernul Boc și toți ai săi, după un an jumate de tăieri, reduceri și concedieri a impulsionat, de data aceasta, profesorii într-un sens pozitiv. Le-a tăiat lefurile, i-a umilit și rezultatul nu a întârziat să apară. Profesorilor nu le-a mai păsat de performanța copiilor, nu au fost motivați să iasă bine în statistici, drept urmare, majoritatea, fie că și-au făcut treaba la clasă sau nu, și-au dus cu brio sarcina de a supraveghea și de a corecta fără milă. Dar cum circul e mare și căutăm asiduu vinovați, ei bine, nici ei nu trec neobservați și nepedepsiți de gura presei. E greu de determinat care sunt profesorii buni, câți își fac treaba, câți pregătesc cu adevărat elevii pentru examenul maturității și pentru ceea ce va urma după. Eu am fost un om norocos și am dat doar peste dascăli unul și unul, dar poate nu toți elevii au acest avantaj. Cu siguranța așa e, dar să nu uităm că dascălii pot fi buni, dedicați, interesați, însă dacă aceste atribute nu caracterizează și elevul, munca profesorilor e, în mare parte, în zadar.

Trecând și de cealaltă parte, a elevilor, iau în vizor cazul olimpicei din Iași. Cazul e simplu. Se ia una bucată olimpică la italiană, se dă bacul matematică unde se ia una bucată notă mică. Mare scandal, mare, cum se poate ca fruncea țării, olimpicii noștri multimedaliați să pice bacul la matematică. Păi și până și un copil de școală primară îți rezolvă acest mister grandios. Una e italiana, alta e matematica. Poți să fii bun la una și slab la alta. Mai pe scurt, sula nu are nimic cu Prefectura (scuzați expresia).

Observăm, după trei paragrafe de mici comentarii că în tot circul ăsta marca Antena 3 și Realitatea niciunde nu sunt găsiți vinovații elevii. Aceștia sunt doar niște victime ale unui sistem chinuitor și nedrept. A stat oare cineva să își pună problema că tot scandalul ăsta, toată plângerea de milă a acestor televiziuni provine doar din ura portocalie? Nu comentez faptul că sunt sau nu îndreptățiți să o facă, însă de data aceasta, sub un văl de politic și de luptă pentru putere pierdem din vedere adevărata problemă, și anume că școlile scot, în fiecare an, generații întregi de mediocri și submediocri, de oameni care nici să deschidă ușa nu sunt buni. Pierdem, de asemenea, din vedere faptul că un Bac corect separă grâul de neghină, că așa trebuie să fie, că acest examen nu e pentru toată lumea.

Un alt subiect fierbinte vara aceasta, care nu a făcut decât să umfle circul și să umple orele de maximă audiență a fost cel al contestațiilor. Mă declar chiar mirată, eu așteptându-mă ca, în urma presiunii grozave care a existat din parte televiziunilor și a adversarilor politici, lucrurile să se îmbunătățească nepermis de mult. Asta ar fi însemnat ca toți, de la profesor la ministru să își fi pus cenușă în cap și să fi recunoscut că, practic, sunt tâmpiți. Dar iată că în sfărșit se manifestă și la noi o rezistența acerbă, un curaj de apăra munca și corectitudinea. EI bine, în urma contestațiilor, ce să vezi...au picat și mai mulți. Și gândindu-mă la acest lucru, un proverb vechi îmi trece prin cap: „Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul.” Perfect corect. Încurajați de toată suflarea-părinții, media, foști miniștri etc. – elevii s-au răsculat și au plecat cu mic cu mare spre contestații fără a-și pune, însă, problema că au fost evaluați corect și, mai ales dacă și-au luat bacul, ar fi bine să stea cuminți în banca lor. Dar cum obrazul generațiilor recente e destul de gros, au mers să își mărească notele. În paranteză fie spus, am auzit scurta declarație a unei eleve, caree spunea că îi lipsesc câteva sutimi și că speră să îi obțină și pe ACEIA. Ei bine, dacă nu știi nici genul corect al substantivelor, mai bine te duci acasa, mulțumești Cerului că ai luat notă de trecere și pui mâna pe o carte.

Vreau totuși acum, la final, să aduc un argument în favoarea a tot ceea ce am afirmat până acum.De asemenea, vreau să spun această mică povestioară și celor care afirmă sus și tare că subiectele au fost ceva inimaginabil de greu. Mi-am dat și eu Bacul cândva, nu chiar de mult, pe vremea ministrului Hărdău. Un om bun, dar prea moale pentru așa o funcție. Ei bine, subiectele au fost extrem de asemănătoare cu ceea ce s-a dat anul ăsta. Ni se cerea, la limba română, să caracterizăm un personaj intelectual dintr-un roman de Camil Petrescu, Liviu Rebreanu sau Marin Preda. Majoritatea colegilor mei de generație, cu creierele inerte și puse pe pilot automat au scris pagini în șir despre reușitele intelectuale și culturale ale lui Ion al Glanetașului sau ale lui Ilie Moromete. O clipă nu si-au pus problema că cerința pretindea altceva. Ba mai mult, aud ieșind de la proba de Bac o colegă urlând: ”Cum să nu  fie bine, tu, că Moromete era filosof?” Trosc, pleosc, am trecut ca rața prin apă prin liceu. Ce vreau să spun, e că și în acel an, subiectele au ascuns „capcane”, pe care, evident, le puteai evita dacă aveai un minim de discernământ care, de obicei se dezvoltă până  pe la 18-19 ani. Acestea întâmplându-se, toată lumea se aștepta la un dezastru național. Dar cum noi știm că așa ceva nu e bine, în centrele de corectare s-a trimis o circulară să se puncteze, totuși, câte ceva, indiferent dacă elevii au nimerit sau nu răspunsul la cerință. La rezultate, m-am simțit nedreptățită din moment ce eu răspunsesem cu succes cerinței, luasem o notă mare, dar la doar un punct distanță de mine se aflau cei care nu știau că „țăranul filosof” e doar o metaforă a unui critic prin care îl caracteriza pe Moromete, și nu meseria de bază a acestuia din urmă.

Anul acesta s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple de mult timp, a ieșit la lumină mediocritatea în care cu lejeritate ne scăldăm, au apărut chipurile viitorilor intelectuali și filosofi ai țării. Problema e că nu ne vine să credem, nu vrem să recunoaștem că ne aflăm în declin, că între capacitățile acestor copii și aspirațiile lor e un clivaj imens.

Așa că, dacă Realitatea tot te privește, hai mai bine se privim cu mult curaj realitatea în față, să luăm taurul de coarne, să ne îndeplinim toți-profesori, elevi, părinți și media-sarcinile care vin o dată cu funcția și să schimbăm România. Să aspirăm, din nou, la generații lăudabile, la oameni culți, citiți și bine pregătiți.

Ar fi bine să evaluăm problema mai la rece, să vedem care sunt adevărații vinovați, să nu mai căutăm scuze mascate de politica omniprezentă.

Doamnelor și domnilor, vă invit la curaj și coloană vertebrală. Pe toți. 

Sa ma prezint

Am pus prima postare si mi-am dat seama ca nu m-am prezentat. Sunt Tia, si la indemnul unor oameni dragi mie mi-am facut un blog. Asta pentru ca imi place sa scriu. M-am tot gandit la ceea ce ar trebui sa scriu in introducere si m-am gandit ca cea mai buna solutie e simplitatea combinata cu sinceritatea. Asadar, nu va ma tin. Le spun doar celor care le face placere sa citeasca aceste texte ca ii invit sa mi se alature, sa comenteze, sa discute. Celor care nu le face placere le sugerez sa ma critice daca vor si daca nici mai apoi nu le place, sa abandoneze. Aici veti gasi saptamanal un text pe marginea caruia va invit sa discutam. Lectura placuta!

T.A.

Despre români în Spania- turiști sau „la muncă”

După 4 zile de Barcelona vin cu impresii. Cert, țara e frumoasă, are multe puncte de interes, însă, în mod paradoxal într-un oraș turistic, localnicii nu sunt prea prietenoși.

Ca un turist conștiincios, am mers în prima zi să vizitez Sagrada Familia. Stând la o coadă civilizată, alături de alte sute de turiști, observ la orizont o cerșetoare. Nu m-a impresionat, nu am simțit nevoia să îi dau bani, ci doar să încerc în joacă un experiment. Astfel, am întrebat-o direct, mânată de curiozitate, în românește, evident: „Ești din România?”. Răspunsul era predictibil. Și totuși, a reușit să mă surprindă. Mi-a răspuns tot cu o întrebare: ”Da de unde să fiu?” Bun, era româncă și își asumase un rol propriu și, după cum spunea chiar ea, exclusiv al nației noastre. Până și pentru cerșetorii de pe străzile Barcelonei e de domeniul evidenței că a fi un paria într-o societate civilizată atestă proveniența românească. Ea îmi spune că are zece copii și că are nevoie de bani. Călită, nici nu o mai întreb de ce a făcut atâția dacă nu îi poate întreține. O întreb, în schimb, de ce nu lucrează. Primul răspuns a fost: ”Că e nevoie de acte.”, continuat deja de clasicul românesc ”E greu!”. După cum spunea și sociologul Vasile Dâncu în ultima sa carte, geme AJOFM-ul de  locuri de muncă, însă pe care românii le refuză pentru că sunt prea grele și nu oferă remunerații prea generoase. În  fond, nu sunt mai satisfăcători banii gratuiți cerșiți în Spania?

Trecând la românul de vacanță, îmi rămâne în minte un episod de pe plaja aceleiași metropole. Nu după mult timp după ce am ajuns, campează aproape de mine o familie zgomotoasă. În trei secunde i-am identificat ca fiind români. Urlau, ba unul, ba celălalt despre locul ales, despre poziționarea prosopului sau după copii. Nu la mult timp după zgomotoasa instalare, încep să facă program și educație copiilor. Primul avertisment: „Nu fugi pe plajă, că te bat!”. În mai puțin de o oră, au urmat al doilea și al treilea avertisment, toate amenințând cu bătaia. Cumulat, în timp record, copiii urmau să fie băgați în spital, cel puțin verbal. Nici să vreau nu pot înțelege de ce noi, ca nație, nu putem avea un alt fel de control asupra copiilor decât prin puterea, chiar și doar simbolică, a pumnului.

În final, tâlcul acestor istorisiri este gustul amar pe care întâlnirea, de orice fel, cu conaționalii pe teritoriu străin mi l-a lăsat, sentiment pe care probabil mulți dintre voi l-ați trăit. Mi se consolidează reprezentarea mentală a unui popor necivilizat și necivilizabil. Cu o urmă de tristețe îmi rămâne doar să sper că în următorul concediu voi putea spune: „Am întâlnit și români civilizați!”

P.S. La finalul sejurului pot spune că am întâlnit și români normali, cu care nu îți era jenă să împarți aceeași limbă. Teamă mi-e că sunt tare puțini. Voi ce ziceți?