Despre rebeliune.

Ora 8 dimineața. Inutil să mai spun că discuțiile de principiu și diplomația nu prea au loc pe agenda mea la ora asta.

Ies, ca de obicei, cu câinele la plimbare. Însă astăzi am schimbat parcul. Am mers în cel de care și eu aparțin. Se trezește o doamnă fără ocupație și cu permanent să strige după mine că nu am voie să îmi plimb câinele în parc. Îi explic frumos că nu am altundeva unde. Ea îmi spune că aici se joacă copiii. O întreb care e legătura. Nevoile câinelui, aparent. Îi explic, cât pot de frumos, că eu strâng după câinele meu, așa că argumentul ei cade. Ea continuă spunând că voi primi o amendă. Îi explic că suma de 50 de Ron nu mă va afecta așa cum își imaginează. Reușesc să o enervez și ea mă amenință că îmi face poză și că face nu-știu –ce cu ea. Se ține de cuvânt. Eu stau frumos la poză și fac cu mâna. Pe lângă întrebările logice, de tipul „Ce va face cu poza”?, „Mă va scana cineva de la Poliția Comunitară și după blana câinelui îmi va identifica adresa și va veni să mă amendeze, așa cum speră vecina?”, apar și revoltele.

În țara asta totul e croit de așa natură, încât oricât de corect ai fi, ești în afara legii. Ceea ce nu înțeleg cei care stabilesc amenzi, precum și cei care țin morțiș ca ele să le fie aplicate  nelegiuților (vezi vecina) este că nimeni nu ar încălca regulile dacă ar avea condițiile să facă altfel. Sincer, chiar m-aș bucura să existe un loc special unde să îmi plimb câinele, unde el să socializeze cu alți câini, și nu cu copiii care îl smotocesc peste măsură. M-aș bucura, de altfel, și să merg cu 50 km/h în localitate, dacă aș știi că imediat ajung pe o autostradă și drumul nu mi-ar mai lua o eternitate. M-aș mai bucura și dacă ar fi suficiente locuri de parcare și nu ar trebui să parchez pe unde apuc, numai ca să iau o amendă. M-aș bucura de multe lucruri și, în general, aș fi un cetățean model, dar ceva mă împiedică.

Nu vreau să fiu rebelă și să mă iau la harță cu vecinii, dar până când țara asta, de la administrația centrală la cea locală nu îmi dă șansa să fiu corectă, ei bine, voi încălca regulile.

Nu înțeleg de ce e mult mai bine să ai un copil, decât un câine? De ce e prima chestie mai valoroasă? Eu de ce nu am loc în societatea din care fac parte, chit că sunt un plătitor de taxe?

Mi-e greu să îmi dau seama cum am putea să ajungem să fim civilizați în condițiile astea. Nu ne rămâne decât să fim niște rebeli, să plătim prețul și să sperăm la mai bine.

Eu una voi fi rebelă, nu pentru că asta aleg, ci pentru că asta pot face în condițiile date.

Despre o viață tihnită.

Ne aflăm față în față cu o migrare masivă a populației României spre meleaguri mai „prietenoase”. E ușor să îi acuzăm pe cei care pleacă ca sunt lași, că ar trebui să încerce mai mult. E ușor să le spunem ca adevărata provocare e să rămâi în țară. Mă doare să văd cum tot mai mulți prieteni pleacă sau vor să plece. Ce le spui?

Analizând motivele pentru care oamenii pleacă, am ajuns la concluzia că banii sunt doar un mic argument în favoarea emigrării. Dar să începem cu banii. E ușor să critici dintr-o poziție călduță, e ușor să spui că banii nu sunt totul. Dar adevărul cel crud e că oamenii nu pleacă de bine ce le este, ci din cauza faptului că puținii bani pe care îi câștigă, într-un fel sau altul, aici nu le ajung pentru un trai decent. De abia le ajung pentru supraviețuire. Oare cum e să trăiești de la o zi la alta știind că nu vei putea niciodată să acumulezi destul pentru a avea toate acele lucruri care, până la urmă, fac o viață?

Dicutam cu o prietenă de-a mea din Germania care îmi spunea că acolo e foarte greu să scapi de sub protecția statului. Acolo poți trăi, cât de cât, orice ai face. Dacă mai adaugi educație și forță de muncă ai formula perfectă pentru o viață bună. Ciudat, stăteam și mă gândeam că noi suntem o țară a asistaților sociali. Am putea crede că și aici e greu să evadezi de sub umbrela călduță a statului. Și totuși, e o sărăcie cruntă, iar situația socială e pe o pantă de unde alunecă văzând cu ochii. Sunt atât de multe hibe în țara asta, oamenii au ajuns în așa hal, încât ultimul lucru pentru care îi poți condamna e lipsa de voință. Sigur, există și acea pătură, relativ subțire, zic eu, de oameni învinși, care nici nu își prea dau interesul pentru a duce o viață mai bună.

Dar să nu uităm că doar banii nu aduc fericirea. De ce pleacă lumea fără a se mai uita înapoi și fără a se mai întoarce?

Cred că ingredientul secret al străinătății e posibilitatea de a avea o viați liniștită, condimentată nu doar de veniturile financiare, ci de o funcționalitate a statului impecabilă. Am auzit, de-a lungul timpului, nenumărate istorioare în care oamenii relatau cât de ușor este să valsezi prin birocrația altor țări. Acolo toate rotițele merg în tandem, cozile sunt o chestie de mult uitată, iar la fiecare ghișeu e o tanti drăguță care îți zâmbește și vrea să te ajute. Normal că, într-o țară, oricare ar fi ea, unde viața ta și timpul tău liber nu se împart între facturi, înmatriculări și grija zilei de mâine, într-o țară în care totul este creat pentru a-ți fi ție bine te simți bine și vrei să îi fii cetățean.

Mă gândeam într-o zi că, la fel ca într-o relație, pentru a conduce o țară trebuie să o iubești. Și ce înseamnă iubirea fața de țară, dacă nu iubirea față de cetățenii ei? Am senzația că pe noi nimeni nu ne iubește. Indiferent de culoarea politică, conducătorii noștri au stat și au privit candid cum pleacă nu doar noile generații, dar și oameni care la o vârstă înaintată și după ani întregi de muncă nu au mai răzbit.

Și atunci întrebarea rămâne. Ce le spunem celor care vor să plece? Cum îi convingem să stea? Rămânem, cred, doar cu speranța că cei puțini care vor rămâne în țară vor croi un viitor mai luminos, atât pentru cei ce acum cresc, cât și pentru cei care au plecat deja.