După 4 zile de Barcelona vin cu impresii. Cert, țara e frumoasă, are multe puncte de interes, însă, în mod paradoxal într-un oraș turistic, localnicii nu sunt prea prietenoși.
Ca un turist conștiincios, am mers în prima zi să vizitez Sagrada Familia. Stând la o coadă civilizată, alături de alte sute de turiști, observ la orizont o cerșetoare. Nu m-a impresionat, nu am simțit nevoia să îi dau bani, ci doar să încerc în joacă un experiment. Astfel, am întrebat-o direct, mânată de curiozitate, în românește, evident: „Ești din România?”. Răspunsul era predictibil. Și totuși, a reușit să mă surprindă. Mi-a răspuns tot cu o întrebare: ”Da de unde să fiu?” Bun, era româncă și își asumase un rol propriu și, după cum spunea chiar ea, exclusiv al nației noastre. Până și pentru cerșetorii de pe străzile Barcelonei e de domeniul evidenței că a fi un paria într-o societate civilizată atestă proveniența românească. Ea îmi spune că are zece copii și că are nevoie de bani. Călită, nici nu o mai întreb de ce a făcut atâția dacă nu îi poate întreține. O întreb, în schimb, de ce nu lucrează. Primul răspuns a fost: ”Că e nevoie de acte.”, continuat deja de clasicul românesc ”E greu!”. După cum spunea și sociologul Vasile Dâncu în ultima sa carte, geme AJOFM-ul de locuri de muncă, însă pe care românii le refuză pentru că sunt prea grele și nu oferă remunerații prea generoase. În fond, nu sunt mai satisfăcători banii gratuiți cerșiți în Spania?
Trecând la românul de vacanță, îmi rămâne în minte un episod de pe plaja aceleiași metropole. Nu după mult timp după ce am ajuns, campează aproape de mine o familie zgomotoasă. În trei secunde i-am identificat ca fiind români. Urlau, ba unul, ba celălalt despre locul ales, despre poziționarea prosopului sau după copii. Nu la mult timp după zgomotoasa instalare, încep să facă program și educație copiilor. Primul avertisment: „Nu fugi pe plajă, că te bat!”. În mai puțin de o oră, au urmat al doilea și al treilea avertisment, toate amenințând cu bătaia. Cumulat, în timp record, copiii urmau să fie băgați în spital, cel puțin verbal. Nici să vreau nu pot înțelege de ce noi, ca nație, nu putem avea un alt fel de control asupra copiilor decât prin puterea, chiar și doar simbolică, a pumnului.
În final, tâlcul acestor istorisiri este gustul amar pe care întâlnirea, de orice fel, cu conaționalii pe teritoriu străin mi l-a lăsat, sentiment pe care probabil mulți dintre voi l-ați trăit. Mi se consolidează reprezentarea mentală a unui popor necivilizat și necivilizabil. Cu o urmă de tristețe îmi rămâne doar să sper că în următorul concediu voi putea spune: „Am întâlnit și români civilizați!”
P.S. La finalul sejurului pot spune că am întâlnit și români normali, cu care nu îți era jenă să împarți aceeași limbă. Teamă mi-e că sunt tare puțini. Voi ce ziceți?
